Profesorul meu de fizică din liceu îşi pusese în cap să facă un tip perseverent din mine. Şi pentru asta încerca şi el ce avea la îndemână.
Chestia pe care mi-o amintesc cel mai bine şi pe care o povestesc oricui stă pe loc suficient timp este derulatul rolelor de film. Mă refer la filmele didactice care se proiectau câteodată în orele de curs. Erau filme de 8 mm (cred) care se derulau pe role de până în 30cm diametru şi erau proiectate pe peretele clasei, după ce se făcea întuneric trăgând draperiile.
Era îmbinarea perfectă între plăcut şi util – somnul (absolut necesar unui elev epuizat) socotit ca ore de curs.
Misiunea mea începea la finalul proiecţiei: trebuia să derulez filmul de pe rola finală pe rola iniţială. Iarăşi o îmbinare perfectă, de această dată între lipsa dotărilor capitaliste din şcolile ceauşiste (recte derulator) şi necesitatea întăririi caracterului meu. “Eşti brânză bună în burduf de câine, Dibacule! Ai nevoie de perseverenţă în viaţă, aşa că învârte, învârte…” (cu un zâmbet superior). Şi aşa, timp de cîteva luni cu vreo 40 de minute de învârtit pe lună, mi s-a întărit caracterul şi perseverenţa.
Nu mă înţelegeţi greşit: acestea sunt amintiri frumoase din categoria tachinări profesori-clasă, ne distram, lamentaţiile elevului abuzat de profesorul sadic sunt în altă parte. În plus, până de curând am fost chiar convins că mi-a folosit.
Ceea ce înseamnă că acum nu mai sunt convins.
Ar fi momentul să vă explic ce e cu titlul. Cu perseverenţa cred că v-aţi lămurit. Problema mea este că în ultimii ani, pe măsură ce mă fac adultconştientcuresponsabilităţi, perseverenţa asta de tip buldog (ochelarii de cal din titlu) devine tot mai ineficientă.
De-a lungul copilăriei şi adolescenţei mele, majoritatea adulţilor s-au străduit să mă înveţe să “termin ce am început”. Nimic rău până acum. Dar asta (terminatul lucrurilor) se poate face în mai multe moduri. Educatorii mei au insistat pe varianta mono-tasking (”buldog”, “ochelari-de-cal”, “nu plec de lângă tine până nu termini”, “nu ai voie afară până nu termini”, ş.a.md.). Există şi varianta multi-tasking, în care faci lucrurile în paralel. E nevoie de mai multă planificare-administrare-atenţie atât de partea educatorului, cât şi de partea educatului, dar eficienţa poate fi MULT mai mare. Este adevărat, poate fi şi mult mai mică, asta e problema cu orice sculă puternică – ce faci bun cu ea este mult mai bun, dar şi ce faci rău cu ea este mult mai rău.
De ce m-am legat de subiectul ăsta, de fapt? Pentru că, atunci când are chestii importante de rezolvat, Dibacul adult nu se poate concentra prea bine la chestiuţe neimportante până la finalizarea chestiilor importante, atunci când are o fereastră (mai mare sau mai mic?, una sau mai multe, nu contează).
Aici apare EQ sau inteligenţa emoţională. Teoria spune că un individ inteligent d.p.d.v. emoţional ar trebui să fie bun la:
- a simţi emoţiile sale şi pe cele ale celorlalţi
- a înţelege emoţiile sale şi pe cele ale celorlalţi
- a influenţa/controla emoţiile sale şi pe cele ale celorlalţi
- a naşte emoţii în sine sau în ceilalţi
Ori, Dibacul adult, în acest caz, nu este în stare să treacă de disconfortul creat de nefinalizarea chestiilor importante şi să activeze fericit şi eficient. Pauzele pe care le-ar putea folosi pentru a face chestii neimportante, dar scadente, se irosesc din neputinţă de refocalizare. Ceea ce nu este foarte inteligent, emoţional vorbind.
CONCLUZIE:
Recomandăm Dibacului, adult sau nu, să încerce să vadă întregul tablou şi să nu se cramponeze de lucrurile importante. Oricând mai e loc de o bere!
